Răscolind fotografii vechi și
scrisori îngălbenite de trecerea timpului pe care literele scrijelite lăsau
șanțuri adânci, mi-am amintit de vacanțele de vară petrecute la bunici, la Uda.
Rândurile așternute cu grijă pe hârtie de către bunicul meu, Ion, povesteau cu
amănunte deloc sofisticate, dar simple, firești, viața mea din zilele cu arșiță
și miros de tei, de pe vremea când nu știam că sunt și existam fără să îmi dau
seama.
Scrisorile acestea erau pentru mama.
Și ea le savurase cu aceeași frenezie atunci când le primise, așa cum o făceam
eu acum, după atâția ani, descoperindu-le. Citeam pe nerăsuflate înlănțuirea de
litere ușor arcuite care îmi descriau faptele, vorbele, cugetările. Cuvintele
se înșiruiau ordonat pe dreptunghiurile cu colțuri rotunjite, anticipându-mi
amintirile.
Oare când toate aceste lucruri
deveniseră parte din mine? Nu îmi amintesc când am simțit prima dată aroma
îmbietoare și plină de dulceață a florilor de tei. Nu știu ca cineva
să-mi
fi spus că trebuie să îmi placă. Nu pot să îmi aduc aminte când am hotărât să
iubesc mirosul de tei. Știu doar că îmi place. Acum. Atunci. În prezent și
întotdeauna.
Pe măsură ce descopeream plicurile
roase de praf și de trecerea anilor, mi se desfășu-rau înaintea ochilor imagini
iubite, dintr-o lume care atunci era altfel pentru mine. Oare lumea aceea nu
mai există? Lumea s-a schimbat cu adevărat sau am crescut eu? O privesc acum de
pe o altă treaptă a dezvoltării mele si ea, de fapt, e încă acolo, aceeași de
atunci? Sau copilăria e un fel de tărâm fermecat, un club exclusivist în care
ai acces numai până îți schimbi concepția despre viață? Cine știe? Eu cu
siguranță nu.
E fascinant cum putem călători în
timp. Un cuvânt, o aromă, o fotografie, doar atât și ne întoarcem acolo. Că
veni vorba... am aici și niște fotografii. Sunt vechi și ele, iar chipurile
timide și sincere care se forțau să zâmbească pentru a se conforma concepției
de fotografie a vremii, abia se mai disting. Cu toate acestea, eu le recunosc.
Pe fiecare în parte. Sunt toți oamenii dragi mie, iar în câte o poză mai apare
silueta ștearsă a vreunui vecin. Unele sunt alb-negru, altele au culorile
estompate ca atunci când vine seara și întunericul pune stăpânire pe toate
obiectele și înghite umbrele de pe pământ, dar nuanțele încă pot fi distinse cu
ochiul li-ber. La fel ca și atunci, găsesc fascinantă trecerea de la zi la
noapte, cerul plin de văpaie care se stinge încet-încet și face loc
necuprinsului întuneric picurat cu stele. O întindere infinită mărginită de
laturile lumii, ale pământului pe care pot să-l văd. Nimic nu se compară cu
această atmosferă. Iarba rece, plină de rouă peste care așterneam pătura
asprită de atâtea spălări, greierii care murmurau, Carul Mare care se ridica
semeț deasupra magaziei... de fie-care dată când îl văd mă simt acasă. Atâtea
constelații pe cer și tot atâtea altele închipuite de mine. Mă întreb ce ar
spune stelele dacă ar ști cât sunt de admirate și câte visuri și dorințe pun
oamenii pe spinarea lor? S-ar simți oare mândre de această misiune sau s-ar
îngrijora de povara ce le este dată?
Însă uneori ziua nu se stinge într-o
roșeață molcomă, ci dispare brusc, aproape brutal, înghițită de un nor greoi de
furtună. Îmi plac furtunile în egală măsură cu razele soarelui în după-amiezele
de august. Ele reprezintă o răbufnire a naturii, o evadare în starea ei cea mai
pură și nu ar putea fi percepută ca ceva negativ atât timp cât face parte din
naturalul nealterat. Ropotele de ploaie pe tabla de pe acoperișul casei,
tunetele care parcă ar despica înaltul cerului în două, fulgerul care te
orbește, vântul care se ceartă cu aerul și cu copacii, toate fac parte din mine
acum pentru că le-am trăit cândva și mi le amintesc.
Ce rămâne neschimbat atunci când
totul se schimbă? Sunt amintirile care rămân? Senzațiile? Ciclul vieții care se
repetă în același mod asupra tuturor ființelor? Poate. Dar amintirile
colective? Sunt ele aceleași pentru fiecare persoană care a luat parte la
creearea lor?
Am scos acum dintr-un plic scorojit
o frunză uscată pe jumătate ruptă, de o culoare maronie foarte trecută.
Probabil că nimeni nu știe de unde e și de ce se află acolo, dar eu știu. Și
n-aș putea uita vreodată. E o frunză din castanul meu drag. Castanul de la
răspântie care străjuia acolo cu mult timp înainte să mă nasc eu și care a
rezistat atât de bine răutății oame-nilor și furiei naturii la care a fost
supus. I-au fost bătute cuie în scoarță și a fost trăsnit cu atâta putere...
dar el e încă acolo.
Și diminețile reci după o noapte cu
ploaie torențială, mirosul specific de pământ umed care se usucă la soare,
aerul tare în care a rămas imprimată aroma furtunii, și lacul, și via. N-aș
putea să uit acel amalgam de senzații. Îmi place lacul de acolo, din locurile
mele dragi, nu pentru că îmi plac lacurile în mod deosebit, ci pentru că îmi
amintește de niște vremuri care îmi făceau plăcere.
Poarta. Podul. Cireșul. Buturuga.
Casa veche. Soba. Trandafirii bunicii. Casa nouă. Grădina de flori. Pătulul.
Fânarul. Bucătăria de vară și salata de roșii cu mărar. Povarna. Teiul. Dudul.
Grădina mică. Prunul plantat de mine și bunicul. Mărul cu mere acrișoare.
Grădina mare. Piersicul și cireșul amar care nu făceau decât câteva fructișoare
în fiecare vară. Fragii. Părul finei. Porumbul. Bureții galbeni și izvorul.
Toate și multe altele.
Acum merg să îmi fac un ceai de tei.
Comentarii
Trimiteți un comentariu